Scaunele – poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă să ne răscolească existenţa, pe care o credem sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Doi bătrâni îşi analizează cu melancolie viaţa. Vorbesc, se agită şi aşteaptă, alintându-se cu amintiri ratate. O analiză a ceea ce a fost fericirea şi nefericirea lor. Trec fulgerător de la tristeţea fără gravitate la un entuziasm fără durată, se mint, se ceartă şi se consolează reciproc. Un discurs despre singurătatea în doi, despre ratarea în cuplu şi moartea de unul singur.