„SA FII ROMAN inseamna sa iti iubesti credinta stramoseasca in care te-ai nascut, martirii si eroii neamului tau, sa iti iubesti traditia,cultura si oamenii mari pe care i-a dat acest pamant, cat mai ales sa iti iubesti neconditionat in ciuda tuturor evidentelor tara de astazi ca sa ai puterea sa o ridici “ (DAN PURIC).
” Sau tara aceasta sa fie in adevar romaneasca, sau nici nu merita sa fie!”- Mihai Eminescu
Fragment din carte:
„Eram mic, sa tot fi avut vreo sase anisori cand mamaica, mama mamei, m-a luat de la tara, din mica comuna de pe atunci din muntii Buzaului, Nehoiu, ca sa ma duca la Bucuresti sa-nvat carte. N-aveam de unde sa stiu, crescut acolo in oaza de fericire a copilariei mele, inconjurat de muntii aceia, plini de taine nespovedite ce respirau deopotriva salbaticie si libertate, ca ma nascusem intr-un popor, care de-a lungul existentei sale crease probleme asa de „grave” omenirii impiedicand-o de la un destin luminos!
Tot ce stiam atunci era ca familia mea, adica mama si tata, hotarasera ca spre binele meu, era necesar sa fiu luat in grija de mamaica, care locuia la Bucuresti si-acolo sa-ncep scoala, pentru a putea invata mai bine.
Ce mirare pentru copilasul acela de sase ani, care eram pe-atunci, venit brusc din mijlocul muntilor care semanau cu niste valuri imense verzi, incremenite de un zeu, ca pedeapsa ca indraznisera sa se ridice pana la cer si de pe marginea acelui rau furtunos, Buzaul, ce-si pravalea valurile nervoase printre stancile si bolovanii iesiti in cale ca o herghelie de cai salbatici, galopand innebuniti de atata libertate, atunci cand in fata lui se asternu o lume total straina. Ochii lui se fortau sa vada lucruri noi, care nu stiu de ce, parca dintr-un inceput ii oboseau sufletul cu un fel de tristete tacuta ce semana cu suspinul infundat al unei suferinte ingropate intr-un mare adanc de amar sufletesc. Uriasi tristi, nascuti suferinzi si condamnati definitiv sa traiasca o viata cenusie, erau blocurile! Case imense puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufleteasca ce adaposteau jucarii singure, aruncate de cei care le folosisera in groapa unui cumplit destin comun al suferintei. Ferestrele blocurilor aveau ceva din privirea ultima a bolnavilor deznadajduiti. Dincolo de ele, in tacere palpaia cu vulnerabilitatea candelei ramasa fara ulei, existenta nefericita a oamenilor. Ajunsesem in Bucuresti, capitala tarii! „
